ULTIMUL ANOTIMP

Haibun

M-a impresionat povestea lui...Un om ajuns la vârsta senectuţii, faţă în faţă cu el însuşi în deplină singurătate. Copiii s-au dus demult la casele lor, iar soţia a plecat de curând pe drumul fără întoarcere. Îl despart de sat 3 km de drum pietruit. Înainte obişnuia să meargă să stea la un pahar de vorbă la cârciuma din sat, acum însă nu-l mai ascultă picioarele. Din cauza hipoacuziei este şi mai izolat. Îşi aprinde în fiecare zi pipa din jarul inimii lui însingurate şi se aşează pe stiva de lemne de construcţie din faţa casei. Speră ca în pătratul de ceas cât durează pipa lui, va trece cineva să-i dea bineţe.

Aprinde pipa

din focul inimii;

însingurare

Aşteaptă învăluit de fum, înceţoşat de viaţă şi de vârstă. Este o singurătate apăsătoare, amară, deoarece nu vine numai din interior ci şi din afară ca să-l îngroape într-un mormânt al tăcerii. Iubesc tăcerea care umple de vibraţii spaţiul dintre două suflete care se ţin de mână, dar cred că ea devine de nesuportat într-o solitudine atât de adâncă.

Stiva de lemne

în razele soarelui;

fumul din pipă

Aş vrea să mă pot transforma într-o pasăre care să se aşeze măcar din când în când pe stiva de lemne ca să-i ţină de urât...Sau măcar o rază blândă de soare care să-i mângâie cutele obrazului trist. Pipa este singurul tovarăş de viaţă care i-a rămas aproape în mod constant şi poate singura plăcere de care se va bucura până la sfârşit. Gândul meu către el va fi fluturele alb ce se va aşeza cuminte pe mâna asprită de muncă. Nu are cum să-l vadă, dar oare îi va simţi adierea blândă a aripilor ca să nu se mai simtă atât de singur? Deschid fereastra ca să las fluturele să zboare, să ia locul fluturelui negru care  domneşte acum în inima sa...

Singurătate;

ca un fluture negru

doar o inimă