Pe Vaser Când am timp, răsfoiesc albume vechi. Azi, am revăzut o poză şi m-au năpădit amintirile… Terminasem clasa a opta şi nu aveam ce să fac în vacanţă. Într-o zi, mama îmi propune să o însoţesc la Făina, pe Valea Vaserului. Se înţelesese cu câteva prietene să meargă la cules de zmeură. Am fost de acord, cu o condiţie: să nu-mi fixeze o normă.
Mijloc de august – mocăniţa pufăie urcând printre munţi Linia ferată îngustă trece foarte aproape de râu. Vaserul este când leneş, când se prăvăleşte peste bolovani. Dar mocăniţa merge încet. Pădurea de brad foşneşte. Cad primele picături de ploaie. Cum vom culege zmeură? Pe ploaie? Ajungem în ultima haltă. Un canton mic şi două cabane din lemn pentru cei care lucrează la exploatarea lemnului. În timp ce mâncăm, dintre nori, se arată soarele. Urcăm panta însorită. Până nu mă satur, nu pun nici un bob în găletuţă. Apoi, culeg cu spor. Dar, din când în când, privesc pădurea de brad de pe muntele din faţă şi nuanţele calde în care se desfată pomii de lângă linia ferată îngustă. La îndemnul cantonierului, mergem să vedem biserica. Acolo, în inima munţilor, lângă graniţa cu Ucraina, muncitorii forestieri au vrut să aibă un loc în care să pună o lumânare, să se roage, să se reculeagă în momentele de singurătate. Bisericuţa e închisă. Trebuie să coborâm. Mocăniţa pleacă la 6. Cu sau fără noi. La vale, trenuleţul se grăbeşte. Soarele apune înainte de 8.
Drumul şerpuit – peste pantele abrupte coboară seara |